Harold și Grant, the second time

Erau cele mai mici ore ale dimineții și Grant era ca de obicei în picioare, afară nici măcar nu îndrăznea să mijească lumina, întunericul străzii se îngâna cuminte cu bezna pământului. Era o dimineață jilavă și plină de ceață cu un frig ce-ți pătrundea în oase, vreme de stat înfofolit în plăpumi și de visat la un foc mare de lemne în godin, totuși zgârcenia unchiului său sporise peste standardele obișnuite odată cu lovirea crizei, și Grant abia se putea bucura de câțiva tăciuni ce ardeau în micul său aparat de încălzire. Pentru a-i spori și mai mult angoasa, Grant trebuia să se trezească aproape zilnic la ora asta și să deschidă magazinul înaitea unchiului său, altfel îl aștepta un bocanc bine plasat în posterior și o urecheală zdravănă.


Şi pentru că tot vorbeam de împielițat, iată-l pe Harold apărând în mijlocul micuțului magazin, tocmai la timp pentru a fi supus privirilor scrutătoare și pline de acuzații ale mult mai tânărului sau nepot.

…probabil nemaisuportând presiunea privirilor precum pumnalele, Harold rupse tăcerea

– Ei bine, ce-ce-ce-ce stai acolo atât de înfumurat? Pune mâna și adună-ți produsele pentru livrări și dă-i drumul pe bicicletă!
– Tu n-ai văzut ce vreme e afară? Nu e vreme să dai nici un câine în stradă, darămite un om.
– Câinelui nu trebuie să-i plătesc salariu, pe el îl mulțumesc și cu un os, pe tine în schimb te plătesc … ca să stai acolo să mă privești plin de re-re-reproș.
– Da, și la cât mă plătești tu pe mine, sincer, m-aș mulțumi mai mult cu osul.
– Mă bucur să te aud spunând asta. O să țin cont data viitoare când mai trebuie să te plătesc.
– Ascultă, unde vrei să plec la ora asta pe bicicletă? E beznă afară, și de când cu criza, în tot Doncaster-ul nu mai merg decât trei stâlpi de iluminat, și ăia sunt pe lângă Town Hall, nu aici în străduțele noastre unde trăiesc oamenii care plătesc factura aia de iluminat. Dacă mai pun la socoteală și șanțurile lăsate pe drum de cei de la Compania de Apă și câinii vagabonzi, păi risc să nu mă mai întorc viu.
– Şti bine ca oamenii își așteaptă livrările. Cum și-ar mai servi ei micul dejun dacă tu ai întârzia cu pâinea, laptele și marmelada lor?
– Ce naiba, la ora asta nu-i nimeni treaz! Cei norocoși încă mai stau în pat la căldura, iar cei cu adevărat norocoși abia se bagă în pat. – se tânguii Grant.
– Te rog, nu mă mai zăpăci și tu la ora asta! -îl întrerupse Harold. Am și așa destule pe cap astăzi, nu era de ajuns că plătesc taxă de circulație (n.r: a se citi Rovigneta) pentru bicicleta ta, acum aud că dacă vrei sa mergi cu ea pe High Way Road (n.r.: a se citi autostradă) trebuie să plătesc și taxă de acces. Unde mai pui că îți trebuie și cauciucuri de iarnă și lanțuri și săculețul cu material antiderapant. Ușor, ușor ne duc ăștia în sapă de lemn.

… zâmbind în sinea sa Grant dădu drumul pe gură, din greșeală, unui porumbel.

– Hehe, uite că se gândește cineva și la omul de jos, mâine-poimâine scăpăm și de afurisita aia de bicicletă și …

Nici nu apucă să-și ducă ideea până la capăt că Harold i-o și taie din scurt:

– Şi apoi scăpăm și de nătângul care o folosea, că dacă nu mai e bun pentru livrări la ce ne mai folosește, decât poate dacă nu vrea să înceapă să facă livrările la trap … „per pedes”?!?